This was a great year thank you bla bla...

This was a great year, thank you for being part of it... ar spune Facebook...

Eu însă aş detalia un pic. Chiar dacă nu o să mai fac nominalizări, ca acum un an :)...

Aş spune că a fost în primul rând un an în care am avut norocul să întâlnesc destule persoane care m-au schimbat în bine şi care mi-au dat multă energie pozitivă... şi chiar dacă unele din aceste persoane nu mai fac parte acum din viaţa mea, lecţiile şi experienţele frumoase rămân.

A fost un an în care am simţit cât de mult îmi place ceea ce fac, chiar şi atunci când lucrurile devin haotice şi pare imposibil să te mai descurci cu toate...

Un an în care am iubit şi am acceptat să iubesc fără să mai aştept nimic în schimb. Dar în acelaşi timp un an în care am acceptat că uneori, indiferent cât de greu este, e mai bine ca unele persoane să iasă din viaţa ta... pentru a face loc altor persoane. Un an are doar 365 de zile, fii foarte atent cui i le acorzi.

Un an în care am înţeles din nou cât de importante sunt persoanele din jurul tău, familie, prieteni, colegi... cât de important este să simţi că faci parte dintr-o echipă, fie că e vorba de gaşca de prieteni, job, facultate sau şcoala de actorie. Şi nu în ultimul rând, cât de important este să continui să ai încredere în oameni şi să îi accepţi aşa cum sunt dacă tot fac parte din viaţa ta. Pentru că fiecare are povestea lui şi merită ascultat şi înţeles.

Un an din care nu regret nicio alegere făcută, pentru că este anul în care am început să mă regăsesc în ceea ce gândesc, simt şi fac...

Una peste alta a fost un an plin: muncă, împliniri, distracţie, workshopuri, excursii, conferinţe, practici, ore de atelier, delegaţii, ieşiri, idile, oboseală, tristeţe, depresie, nervi, dezamăgiri sau clipe frumoase. A fost un an cu de toate, aşa cum a fost probabil pentru mulţi din noi.

Hai să facem din 2015 un an şi mai bun, în care să ne bucurăm de oportunităţile care apar, dar în acelaşi timp în care să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba, să fim mai înţelegători, mai deschişi, mai luminoşi... Un an în care să fim în primul rând noi mai buni, dacă vrem ca şi cei din jurul nostru să fie aşa.

Să aveţi un 2015 minunat!

Sleepless...

Melodii ascultate in surdina... pachete de tigari fumate... pahare baute cu prieteni foarte dragi. Impliniri profesionale, excursii frumoase, momente petrecute alaturi de oameni speciali...

Oboseala tot se aduna insa... Dorul este acelasi, ca si dorinta de a avea din nou langa noi persoane dragi.. dorinta de a rescrie altfel povesti terminate gresit sau vesnic neterminate...

Apar momente de care simti ca nu poti trece... in care sentimentele tale devin o povara pe care nimeni, nici chiar tu insuti, nu o intelege... Se aduna regrete care nici macar regrete nu sunt, pentru ca nici pana astazi nu iti dai seama cum ai fi putut proceda ca sa fie... mai bine...

Ramai cu speranta ca vei avea din nou clipe frumoase, experiente minunate, impliniri... dar si cu certitudinea ca unele lucruri nu se vor sterge...

"Nu exista dragoste fara speranta"... Din pacate speranta se traduce mai mereu in asteptari, iar asteptarile neimplinite devin dezamagiri... Incercam sa inabusim dragostea fara sperante, dar ne mistuie inca dezmagirile mai vechi care ard mereu mocnit...

Viaţa e o piesă de teatru...

Viaţa e o piesă de teatru...

Ea se derulează scenă după scenă, act după act. Iar noi căutăm mereu aplauzele celor din jur pentru performanţa noastră. Sau măcar satisfacţia că am făcut tot ce am putut ca să jucăm bine.

Jucăm mereu câte un rol... Cu fiecare persoană cu care interacţionăm. Suntem toţi nişte actori care încearcă să îşi ascundă slăbiciunile pentru a nu părea vulnerabili. Să părem altfel decât suntem de fapt ca să fim acceptaţi... iubiţi... apreciaţi... promovaţi. Pentru că dacă eşti sincer şi eşti tu însuţi, ai impresia că o să se găsească cineva care să te judece pentru asta - să te facă să te simţi inferior, naiv, fraier pentru că eşti aşa...

La un moment dat ajungi să te pierzi în atâtea roluri. Sau, mai grav, ajungi să îţi iei rolul în serios şi să nu iei în calcul faptul că tu nu eşti nici atât de grozav, nici atât de fericit sau de nepăsător pe cât ai vrea să pari. Tu eşti tu... şi e bine în primul rând să te cunoşti pe tine însuţi... şi să îţi asumi rolurile pe care le joci în viaţă conştient, să fii capabil să ieşi din ele atunci când e necesar să faci asta.

Sau ai putea prea bine să fii tu însuţi până la capăt. Fără roluri jucate... fără regrete. Este oare chiar atât de dificil?

Stuck in a moment... or adapting and embracing change?

În călătoria noastră apar obstacole uneori greu de depăşit... sau bagaje pe care le cărăm cu noi deşi au devenit prea grele şi ne trag înapoi... Rămânem blocaţi: în carieră, în dragoste, în percepţia pe care o avem despre noi, despre cei din jur, despre viitor. Întâlnim oameni şi situaţii care nu sunt rele, dar sunt total nepotrivite pentru noi. Ce facem ca să trecem mai departe?

Problema este că de multe ori nu vrem să trecem mai departe. Ne încăpăţânăm să privim şi să interpretăm greşit lucrurile, să spunem că noi nu merităm asta şi că poate lucrurile ar fi fost altfel dacă... şi dacă... şi dacă... Ne obişnuim cu blocajele "rele" la fel de uşor cum ne obişnuim cu cele "bune" - până la urmă pare mai simplu uneori să nu faci nimic decât să faci ceva şi să rişti un eşec. Dacă lucrurile durează mai mult timp, bagajul prea greu începe, treptat, să ne schimbe.

Până la urmă trebuie însă să acceptăm schimbarea pentru a putea trece mai departe, să ne adaptăm. Pentru a ajunge la dezvoltare personală, ne trebuie acea voinţă de a ieşi din tipare... din blocaje. Nu vom rămâne nici cu aceeaşi oameni în jurul nostru toată viaţa, nici angajaţi în aceeaşi firmă, nu vom locui în acelaşi apartament, în acelaşi oraş sau în aceeaşi ţară. Lucrurile care ni se întâmplă ne pot schimba mult percepţia pe care o avem, persoanele pe care le întâlnim contribuie la formarea personalităţii noastre. Din toate avem însă enorm de învăţat - despre noi, despre cum sunt cei din jurul nostru, despre ce ar trebui să facem ca să ne fie mai bine pe viitor în situaţii similare.

"If it's good, it's wonderful... If it's bad, it's experience".

Trecutul trebuie privit cu îngăduinţă.. şi chiar cu recunoştinţă acolo unde este cazul. Iar când obstacolul de care nu puteai trece este în spatele tău, abia atunci poţi spune că ai învăţat ceva... şi că eşti recunoscător că ţi-a ieşit în cale...

"Yours are the only shoes made to walk your journey"

Fiecare din noi se află într-o călătorie: merge, într-un ritm mai mult sau mai puţin alert, pe un drum uneori plat, alteori cu urcuşuri şi coborâşuri. Pe drumul acesta întâlnim foarte mulţi oameni. Unii sunt doar în trecere, ne intersectează doar calea fugitiv şi apoi continuă pe drumul lor - aproape că nici nu ne dăm seama că au fost pe acolo. Cu alţi oameni mergem pe drumuri paralele - îi vedem pe cei care merg pe lângă noi, îi îmbărbătăm când se poticnesc sau îi lăudăm când ajung în vârf. Facem însă toate aceste lucruri de la distanţă, pentru că drumurile noastre sunt totuşi diferite.

Bineinţeles, mai sunt oamenii care aleg să meargă pe acelaşi drum cu noi. Asta până când, din diverse motive, ajungem să nu mai fim pe acelaşi drum - fie hotărâm ca la următoarea răscruce fiecare să o ia în altă parte, fie unul din noi alege să meargă singur pe un alt drum. Sau să îl împingă pe celălalt de pe drumul său...

De-a lungul călătoriei, întâlnim mulţi oameni de care ajungem să fim legaţi de fire invizibile, fie că ele se numesc interes, prietenie sau iubire. Cu unele persoane ajungem să avem o legătură puternică pe care nu o putem rupe oricât de mult ne-am dori uneori. Deşi nu ştim încotro ne îndreptăm, drumurile noastre se tot intersectează. De cealaltă parte, sunt persoane cu care nu reuşim să stabilim o legătură chiar dacă am dori foarte mult asta: sunt oportunităţile ratate, oamenii foarte buni cu care nu am încercat să ne împrietenim, relaţiile cu oamenii de la care nu am avut curaj să cerem mai mult. Sau curaj să dăm mai mult.

În unele cazuri, rupem legăturile cu oamenii pentru că nu mai avem încotro - fiecare trage în altă direcţie, sau suntem pe drumuri diferite care nu se vor mai întâlni niciodată. Unele fire se rup brusc şi dureros, altele atât de încet încât nici nu ne dăm seama.

În călătoria noastră nu mergem însă niciodată pe un singur drum, sunt întodeauna cel puţin două. Primul drum este cel pe care ne vede toată lumea, în care ne intersectăm cu foarte mulţi oameni şi în care aproape niciodată nu suntem singuri: este drumul pe care ne clădim cariera şi viaţa socială. Este drumul pe care cei mai mulţi îl văd, putându-l astfel critica sau lăuda.

Pe celălalt drum suntem mereu singuri, deşi suntem puternic influenţaţi de legăturile pe care le creăm sau le rupem pe drumul anterior. Este drumul pe care îl parcurgem în dezvoltarea noastră personală, drumul pe care înşirăm viaţa noastră interioară, toate trăirile, sentimentele, dorinţele şi visurile. Şi deşi primul drum pare adesea a fi cel mai important, marile succese şi înfrângeri ale noastre vor avea de cele mai multe ori loc pe acest al doilea drum. Chiar şi fără să ne dăm seama de asta...

Yours are the only shoes made to walk your journey. - Charles F. Gassman

You can't play on broken strings...

Toate lucrurile se întâmplă astăzi foarte repede... comunicăm din ce în ce mai puţin şi pe fugă, mereu ne grăbim şi nu mai avem răbdare cu oamenii din jurul nostru. În ciuda acestui ritm la care ne supunem de multe ori vieţile, rămânem adesea blocaţi. Viaţa noastră continuă să meargă în acelaşi ritm, mai mult sau mai puţin nebun, dar noi totuşi simţim că stăm pe loc.

Rămânem blocaţi într-un job care nu ne place, într-o relaţie care a ajuns să ni se pară lipsită de sens, într-o prietenie cu persoane pe care nu le mai agreăm. Ne încăpăţânăm poate să păstrăm în viaţa noastră persoane, lucruri sau situaţii care ne oferă atât de puţine lucruri bune, însă facem asta pentru că ne-am obişnuit aşa. Adesea, în ritmul alert în care suntem angrenaţi, obişnuinţa pare să fie singurul lucru care ne oferă stabilitatea şi echilibrul necesare. Consecinţele negative nici nu mai contează...

You can't play on broken strings... cu siguranţă nu un concert întreg. Vine uneori momentul în care trebuie să încetinim ritmul... ca să vedem mai bine toate oportunităţile pierdute în fuga după altceva. Vine timpul să ne auto-evaluăm şi să realizăm că merităm mai mult, mult mai mult. Poate cu puţină răbdare şi încredere în calităţile noastre, o să ajungem să parcurgem viaţa într-un ritm impus doar de noi: mai lin şi fără blocaje...

Experienţe, momente, clipe... cu ce rămânem după?

Căutăm să avem parte de cât mai multe experienţe şi momente frumoase în călătoria noastră. Sunt acele momente care ne fac să zâmbim şi să mergem mai departe când nu ştim cum se vor aşeza lucrurile. Sau clipele care ne fac încă să cădem în visare la mulţi ani după ce s-au produs.

Fiecare zi este un prilej de experienţe frumoase, adesea luate ca ceva normal şi banal. Sunt momente a căror importanţă nu o realizăm pentru că nu suntem de fapt acolo: suntem prea obosiţi, gândul ne zboară în altă parte, alte lucruri ne distrag atenţia de la viaţa reală. Sunt acele "little things that make you happy" pe care le ignorăm însă atât de des...

Există însă şi experienţe care ne rămân întipărite în minte mult timp după aceea: un apus, o ieşire de neuitat, un sărut, un dans nebun. Sunt momente trăite din plin, conştient, cu toată încărcătura lor emoţională. Sunt acele clipe de care ne amintim adesea zâmbind.

Nu în ultimul rând, trebuie amintite acele experienţe de neuitat, ce implică un număr redus de persoane din viaţa noastră şi doar câteva locuri din lume. Sunt momentele în care am simţit că plutim, că timpul stă în loc pentru noi şi că nimic altceva nu contează... emoţiile pe care încă le căutăm pentru a le trăi din nou, însă nu mai avem cum: persoanele nu mai sunt lângă noi, locurile sunt inaccesibile, sau pur şi simplu noi ne-am schimbat...

Loc, destinaţie sau labirint?

Lumea este într-o continuă mişcare şi fiecare vrea să ajungă undeva. Foarte puţini ştiu însă unde vor să ajungă, iar cei mai mulţi se plimbă prin oraş în căutarea unei adrese necunoscute, a unui loc foarte frumos în care au mai fost cu mult timp în urmă, dar nu mai ştiu exact unde se află, ori a unui spaţiu în care să se simtă din nou ca altădată.

De câte ori nu s-a întâmplat să alergăm şi noi spre locul în care ne dorim să ajungem? Să ne rătăcim pe străzi întunecate şi înguste, convinşi că la următoarea intersecţie o să ne amintim pe unde trebuia să o luăm? Să ne împiedicăm, să cădem, să ne ridicăm însă mereu, convinşi că de data asta nimic nu ne mai poate opri? Să ne încăpăţânăm să ajungem totuşi acolo, chiar dacă e ploaie sau soarele e pe cale să apună, doar pentru a putea apoi ieşi în faţă şi spune că am făcut-o şi pe asta?

Se spune că dacă ai încredere în tine şi munceşti din greu, nu există lucru pe care să nu îl poţi realiza (Brad Henry - Have faith in your own abilities, work hard and there is nothing you cannot accomplish). Sau că dacă îţi doreşti ceva din tot sufletul, tot universul conspiră să te ajute.

De multe ori însă ne oprim şi nu ne mai atingem destinaţia. Renunţăm fiindcă nu mai avem energie să continuăm, iar eforturile noastre par zadarnice - locul acela este de negăsit. Renunţăm pentru că ne-am săturat să rătăcim pe străduţele înguste şi avem speranţa că încă putem să găsim drumul înapoi de unde am plecat. Şi teama că dacă totuşi continuăm, nu o să mai ştim cum să ne întoarcem şi o să rămânem ceva timp pe acolo. Rătăcind aiurea. Renunţăm pentru că recunoaştem în cele din urmă că ne-am blocat. Sau pur şi simplu pentru că ne atrag alte destinaţii, şi uităm definitiv de cele în căutarea cărora suntem momentan blocaţi.

Ne dăm bătuţi pentru că nu mai avem încredere în noi sau pentru că realizăm că locul în care vrem să ajungem s-ar putea să nici nu fie aşa cum ni-l imaginăm noi - şi cere mult prea mult efort să urci atâtea trepte sau să străbaţi atâtea străzi pentru nimic?