Marea...

Am plecat la mare. Singur. Cu un sentiment adânc de tristețe, nu voiam să merg la mare singur.

Aveam însă nevoie să văd marea, chiar și pentru o zi. Să îmi pierd privirea în albastrul întins până la orizont. Să simt valurile, nisipul, briza. Să simt. Iar marea mi-a redat multe amintiri frumoase. Un apus sus pe o terasă de hotel. O măsuță, două scaune, o sticlă de vin. M-ai făcut să mă pot bucura din nou sincer de momentele frumoase ale vieții. Un răsărit spontan, în mijloc de vară, pe o plajă aproape pustie. Simțind bucurie în stare pură. Te găsisem în sfârșit și credeam că orice era posibil. Un părculeț pe malul mării, cu valurile auzind-se pe fundal în noapte. Un leagăn. Mă simțeam tare fericit că ne revedem, îmi fusese dor de tine. O țigară fumată noaptea pe balconul camerei de hotel, ascultând marea în mijlocul iernii. Era ger și ne-am apropiat și mai mult unul de celălalt. Parcă nu mai simțeam frigul atât de tare. O noapte în Vamă, uitându-ne la stele. Totul părea atât de simplu atunci, eram doi tineri care se bucurau de fiecare moment împreună. O să țin minte mereu că marea e la doar două ore distanță. Indiferent de ce simți, singurătate, melancolie, bucurie, entuziasm sau nepăsare. Marea e mereu acolo pentru tine. Te ascultă, cum îi asculți și tu valurile. Te ajută să descoperi mereu lucruri noi la tine, la fel cum redescoperi și tu la ea de fiecare dată când o vezi după mai mult timp. Și îți amintește că mereu pot apărea momente frumoase noi, la fel cum an de an apar noi pietricele și scoici frumoase pe plajă, pe care apoi le iei cu tine ca amintire.